10 November 2011

Vreme trece, vreme vine...

Ultimul an a schimbat totul. Dramatic, dar in mod fericit. N-a ramas nicio caramida la locul ei, nicio convingere neclatinata, nicio emotie neinceputa. Centrul de greutate al universului s-a mutat desi nu eram pregatiti pentru asta (nici eu, nici universul, cum se va demonstra), timpul s-a dilatat si spatiul, mai ales cel dintre neuronii cei mai siguri pe job-ul lor, s-a restructurat in mod imprevizibil.

M-am schimbat dincolo de orice previziune si preconceptie pe care cea de dinainte o avea despre ideea de a avea copii. Pentru ca inainte era doar o idee, fara aplicatii practice imediate, intrucat cei din jurul meu fie nu aveau, fie nu mutau discutiile si preocuparile comune in sfera celor mici. Acum e realitatea zbuciumata de zi cu zi si nu e deloc asa cum vezi in filme. Nu e cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat (blasfemie, stiu!), dar e cel mai greu. Nu ma asteptam la asta. Toti prostii au copii, cum sa fie greu?

Later edit: nu ma refer, desigur, la cat de greu este sa educi frumos un copil, sa-l inveti despre toate minunatiile din jur si sa-l lasi sa exploreze in deplina libertate. E al naibii de greu sa-l cresti pur si simplu. Sa te trezesti de 5-6-8 ori pe noapte si sa mai functionezi dupa cateva luni de astfel de nopti. Sa te joci cu el pana la epuizare (a ta). Sa-l tii in brate si sa-l alinti din tot sufletul cand te dor toate incheieturile de nu poti respira.

1 comment:

Doru said...

Toti prostii au copii, cum sa fie greu?
Toti prostii pot sa faca copii. Asta nu e greu. Greu e sa ii cresti bine.
Dar e si foarte frumos