Tanti Vigi

Cand m-am mutat in Bucuresti, la facultate, am stat (primii trei ani) in gazda la Tanti Vigi. Rasfatata, o sa spuneti! Si intr-adevar am fost… Primii ani de facultate nu au, pentru mine, amintiri despre gatitul la resou, ci aroma de paella si piept de pui fript, piure cremos si omleta spaniola, cacao cu lapte dimineata, ceai cald si doftorii cand eram racita. Stateam intr-o casa impunatoare, ca un muzeu, cu tablouri enorme, farmec de Bucuresti vechi, sculpturi langa telefon si bunatati de la Paris, casa mare, boiereasca, dar confortabila si calda la suflet. Eu aveam o camera micuta chiar langa bucatarie, acces la o masa nesfarsita, din lemn vechi, unde invatam in liniste deplina in sesiune si cheia de la usa din spate pentru noptile in care ma intorceam tarziu sau devreme de prin cluburi…

Dar mai ales raman cu mine si acum, din anii aceia frumosi si rasfatati, povestile din tineretea lui Tanti Vigi, spuse in bucatarie, in mirosuri pofticioase de mancaruri cu nume greu de pronuntat si vegheate, cu un zambet nostalgic de bunic atotstiutor, de sotul ei, care le auzise probabil de sute de ori pana acum, dar le asculta cu acelasi drag completandu-le pe ici-colo pe unde mai lipseau din detalii. Sarmul inimitabil al acestor povestioare statea in zambetul strengar de pe fata ei care, la peste 70 de ani, nu trada o zi peste 50. (“Te dai cu crema ana aslan sau gerovital in fiecare seara, insistand in coltul ochilor si pe decolteu, nu te uita la cremele astea moderne care au aparut ca ciupercile dupa ploaie, nu-s bune la nimic” spunea tot timpul Tanti Vigi).

Mi-e dor uneori de tihna acelor dimineti, cand nu ma grabeam nicaieri, pentru ca facultatea o gaseam tot acolo si mai tarziu, de aroma de ciocolata calda si serviciul meu personal de preluare a mesajelor: “Te-a cautat, draga, un baiat, de doua ori la telefon… Avea o voce asa faina dar nu mai retin cum il cheama… Lasa ca mai suna el daca e interesat, daca nu, n-ai pierdut nimic”…

Dar mai ales imi lipsesc povestile de Seherezada cocheta in tineretile ei, nazbatiile de la ceaiuri dansante dupa care “dormeam cu picioarele pe trei perne inalte, de oboseala si a doua zi eram ca noua si mergeam la inca unul si la inca unul…” sau cum “m-au invitat doi in oras, erau frati, dar nu stiau unul de altul ca m-au invitat amandoi si eu le-am dat intalnire in acelasi loc, pe unde am trecut cu al treilea…” Povesti cu ofiteri si domnite curtate, cu cereri in casatorie si negi pe nasul pretendentului emotionat, cu farse si glume nevinovate pana ce si-a intalnit marea iubire, tot in uniforma de ofiter, pentru care s-a topit acum mult mult timp si pentru care, de 50 de ani gateste in fiecare zi ceva diferit.

In timp, am venit si eu cu povestile mele: povestea cu americanu’ care cand suna alarma toata casa pentru ca nu vorbea decat engleza si in mod paradoxal nimerea numai cand nu eram acasa, povestea cu blondul care-a reparat acoperisul si m-a agatat in troleu cateva luni mai tarziu, povesti si povestioare fiecare cu hazul lor, nevinovate si marunte, printre amintiri. Au fost, la vremea lor, ilare sau foarte serioase, cu chef de joaca sau furtuni intr-un pahar cu apa, cu farse indelung planuite sau crize de personalitate la 20 de ani…

Povesti s-au strans destule, in timp, ramane de gasit zambetul celui care ma va completa, peste zeci de ani de zile, zambind impreuna cu ceasca de ceai, atunci cand le voi confunda, rataci sau uita…