Foto-ganduri

Acum doi ani mi-am luat primul aparat digital, de entry-level, de la Nikon. Inainte de asta, n-aveam nici o treaba cu fotografia, ma plictisea, refuzam chiar sa fac poze, proclamand sus si tare ca amintirile cele mai autentice le porti in suflet si nu in butoane. Intre timp am devenit mai putin categorica... Acum imi lipsesc foografiile pe care nu le-am facut in foarte multi ani, instantanee pierdute cu oameni si locuri cu care n-am sa ma mai intalnesc niciodata sau niciodata la fel...

Deci mi-am luat un Nikon, de pe net, fara sa-l tin in mana, fara sa-l testez, fara macar sa ma uit prea bine la review-uri. L-am primit si am ramas fara glas cand am vazut cat de mic era, cat de usor, cat de instabil, cat de multa concentrare cerea ca sa scoti un cadru ne-blurrat. Scotea imagini senzationale de multe ori, dar instant mi-a trecut apetitul pentru aparate mici care incapeau, ce-i drept, in buzunarul de la blugi...

L-am schimbat, in primavara, pe unul mai solid. Cu mai multe controale manuale, cu mai multe alegeri de facut, cu mai multa libertate. Cu mai multa atentie la lumini si umbre din partea mea, la texturi si compozitie, la unghiuri si puncte de vedere. Si prin obiectiv, si prin viata. Cel mai mult imi plac diminetile insorite sau mustind a ploaie cand ma duc cu masina teleleu prin Bucuresti, parchez undeva si ma plimb pe strazi pana termin cardul. Mai selectez, mai sterg din cadre, ma mai plimb putin...

Se uita lumea ciudat la mine, dar e un exercitiu bun, de atentie si de detalii, un exercitiu de povesti. Deocamdata pozez cladiri, strazi sau masini, ma obisnuiesc cu lumina, cu duritatea ei, cu povestile. Mai ales toamna, sunt strazi unde le simti plutind in jurul tau, in raze jucause... povestile strazilor vechi din Bucurestii de azi si de demult.

Vreau sa incep sa pozez oameni... grabiti, mirati, suparati, captivati... sa le simt povestile de o clipa, pana se aude declickul aparatului, fara vorbe, doar din miscari, ridicari de sprancene si grimase. Uneori o fac pe furis, in timp ce chipurile pozez o turla de biserica, ma apropii pe furis cu cei 12x optic si incerc sa-i prind pe nestiute. Mi-e teama sa ma apropii mai mult. Stiu ca e caraghios si stupid, dar simt un nod in gat de fiecare data. Oricum ies in evidenta: o fata prea mica tinandu-se de un aparat cam mare. Nu exagerat de mare, dar suficient cat sa iasa in evidenta.

De ce mi-e teama e greu de spus. De reactii, de imprevizibilitatea lor, de incrancenarea cu care ne purtam toti prin viata. De contact? Simt incrancenare si rezistenta cand merg cu aparatul prin parcuri... refuz, limite, bariere... sunt doar in capul meu?