De multe ori nu gresim drumul, gresim cautarea. Cautam lucruri neadecvate si irosim energie alergand dupa obiective nepotrivite cand o simpla schimbare de optica ne-ar ajuta sa ajungem mai usor la destinatia dorita. De exemplu, de ce cautam intotdeauna un job si rareori un sef? Exista, in experientele de munca ale fiecaruia, un sef de urmat indiferent de job? Sau poate un job de urmarit indiferent de sef?
Cum definim asadar seful potrivit? (nu ideal, pentru ca am depasit cu totii demult etapa asta de naivitate) Care sunt trasaturile obligatorii ca sa ma convinga sa lucrez pentru el? Care sunt cele care ma vor stimula sa-mi fac treaba bine si sa raman acolo?
Pe primul loc as pune corectitudinea, pe al doilea integritatea. Integritatea nu in sensul ei suprem, ci impartita in bucatzele mai mici, vizibile zi de zi in gesturi marunte. Integritate autentica, adica. Doua aspecte sunt mai importante: sa nu isi verse nervii gratuit pe cei care nu au nici o vina si sa aprecieze succesele, chiar si pe cele care uneori nu convin (pentru ca apar uneori situatii in care succesul nu convine, dar mai ales atunci e o dovada de caracter sa il incurajezi oricum…) Pe locul al treilea as pune capacitatea de a comunica, de a dialoga, de a schimba idei, de a invata pe altii. Chiar atunci cand devine incomod, ca asa-i in tenis / comunicare ;)
Pe locul 4, pasiunea pentru meseria lor si incapatanarea de a se lupta, pana-n panzele albe pentru echipa, chiar pus(a) fata-n fata cu cele mai absurde dispozitii de la nivelele ierarhice superioare. La un nivel minim, se puncteaza si simple dovezi de interes banal, insa depuncteaza sesiunile de mess deschise peste grafice, raspunsuri vagi, la deruta, si fuga de decizii. Pe ultimul loc in top 5, as trece capacitatea si dispozitia de a recunoaste lucrul bine facut – cerinta simpla pentru a nu te trezi peste noapte singur in departament.
In diverse proportii si combinatii, sefii mei de pana acum au avut cu totii aceste calitati, corectate cu mici imperfectiuni, dispozitii si predispozitii personale. Jack Welch spune ca, in cariera, toti dam peste cativa sefi minunati, multi ok si cativa nashpa rau. Pot spune ca am strans un esantion aproape reprezentativ, pe care zilele astea coc o analiza comparativa a trendurilor in comportamente de sef... Ajuta la acustica interioara, la ecourile pe care le las sau nu sa razbata inauntru, in my little idealistic employee self.
Retrospectiv, lucrurile se vad acum mai clar decat atunci, in miezul intamplarilor. Iar retrospectiva ajuta intotdeauna, macar in a evita greseli pe viitor. In a nu ne bloca in intrebari care nu-si au rostul si a cauta raspunsuri la intrebarile care conteaza.
Asadar, se cauta sef: cerinte minime, experienta si referinte absolut obligatorii… se baga cineva? Entuziasmul molipsitor is a plus ;)
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
2 comments:
Iti raman in amintire fie sefii prea ok fie cei prea ne-ok. Primul meu sef stia extraordinar de bine sa buffereze viteza de schimbare a situatiilor, sa te tina intr-o insula de calm si sa fie tot timpul pozitiv chiar daca la randul lui era stresat de evenimentele mai sus. El manca tot stresul si noua ne dadea liniste. Din pacate dupa un timp s-a imbolnavit si a renuntat la a mai fi sef. Urmatorul se defula la greu pe noi si din pacate e inca bine sanatos acolo unde se afla. Asa ca ce e bine pentru sef nu e neaparat bine pentru angajat. Din fericire am uitat de problemele astea insa randurile tale mi-au adus aminte de primul meu sef care reusea atat de bine sa ne izoleze de cei care tipau la el. Merci.
Ma bucur ca ti-am trezit amintiri placute, chiar daca finalul nu a fost fericit. Sunt, pentru fiecare din noi, anumiti sefi care raman in suflet si de fapt cred ca asta m-a impins sa scriu acest post.
Post a Comment